In psihologie, evitarea este unul dintre cele mai frecvente mecanisme de reglare a disconfortului emotional.
Din perspectiva clinica, evitarea apare atunci cand o persoana incearca sa se protejeze de experiente interne percepute ca fiind prea dureroase: emotii, amintiri, ganduri sau conflicte. Acesta este un subiect des intalnit in cabinetul meu de psiholog din sector 3 sau in cabinetul de psiholog online.
La nivel de baza, evitarea este o strategie de supravietuire psihica. Mintea invata ca anumite experiențt sunt prea coplesitoare si incearca sa reduca contactul cu ele. Problema nu este aparitia evitarii, ci cronicizarea ei.
Cand evitarea devine modelul de functionare, se produce un paradox psihologic important:
ceea ce incercam sa nu simtim ajunge sa ne structureze viata.
Astfel apar forme subtile de evitare:
– evitarea emotiilor prin hiperactivitate sau munca excesiva
– evitarea gandurilor dureroase prin distrageri continue
– evitarea conflictelor prin tacere sau supraadaptare
– evitarea suferintei prin control excesiv al rutinei zilnice
Pe termen lung, aceasta strategie mentine suferinta deoarece emotiile neprocesate nu dispar, ci raman active in fundal. Ele pot aparea sub forma anxietatii difuze, a sentimentului de gol interior, a tensiunii corporale sau a somatizarilor.
Un exemplu foarte frecvent apare chiar in cabinetul de psihologie, in timpul sedintelor de terapie.
O persoana vine la terapie si poate vorbi mult timp despre somn, alimentatie, programul zilnic, medicamente, activitati. Conversatia este coerenta, detaliata, uneori chiar foarte rationala.
Vorbește despre:
– la ce ora se culca
– ce mananca
– cata miscare face
– ce tratament urmeaza
– cum isi organizeaza ziua
Toate acestea sunt importante. Dar ele sunt un teritoriu sigur.
Ceea ce lipseste din conversatie este exact zona centrala a suferintei:
emotiile.
Nu apare intrebarea:
Ce simt cu adevarat?
Nu apare accesul la tristete, la furie, la frica, la neputinta.
In astfel de situatii, evitarea nu este o lipsa de cooperare. De cele mai multe ori este o protectie psihica veche, construita intr-o perioada in care emotiile nu aveau unde si cum sa fie continute.
In cabinet, cand lucram, nu fortam spargerea acestor mecanisme. Procesul este mult mai fin.
Mai întai se creeaza siguranta relationala.
Apoi apare reglarea emoționala.
Abia ulterior persoana incepe sa se apropie de ceea ce evita.
Persoana incepe sa se deschida putin cate putin, fara sa fie fortata, pentru ca incepe sa simta ca nu mai este singura in fata acelei experiente.
In acest punct apare o schimbare esentiala, evitarea nu mai este singura strategie posibila.
Iar ceea ce parea initial imposibil ca poate suporta sa simta, devine treptat, tolerat si apoi integrat.